ETAPELE DEZVOLTĂRII LIMBAJULUI

Părerea că vorbirea copilului se formează din momentul în care el spune primele cuvinte este greşită, tot aşa cum greşită este şi atitudinea de aşteptare pasivă timp îndelungat, în speranţa că o dată şi odată copilul va vorbi.
De asemenea, procedează greşit părinţii care nu manifestă grijă deosebită pentru dezvoltarea vorbirii copilului decât în perioada de vârstă preşcolară acestuia, adică atunci când “se înţeleg” cu copilul.
Vorbirea nu apare în mod spontan sau întâmplător. Ea este rezultatul educării copilului şi al unei normale dezvoltări a organismului acestuia.
Vorbirea trece prin mai multe etape de antrenare şi exersare a organelor aparatului fonoarticulator, începând de la naştere până spre cinci ani.

1. Etapa 0-3 luni
Posibilitatea de emitere a unor sunete se conturează în ultimele luni ale vieţii intrauterine. De la naştere aparatul fonoarticulator este pregătit pentru articularea unor sunete.
Primele ţipete reprezintă debutul procesului de exersare a organelor de vorbire.
Ţipetele şi scâncetele sunt pur reflexe, legate de necesităţi organice şi se produc atât pe inspir cât şi pe expir. Ele reprezintă primele sunete, fără a avea însă funcţia de comunicare.
Din ansamblul de ţipete şi scâncete se conturează vocalele frontale şi consoanele velare (ex: ah, eh), adică tot ce este legat de hrănire şi înghiţire. O mare importanţă are suptul pentru că în timpul lui se face o adevărată gimnastică articulatorie. O dată cu buzele, vârful limbii face mişcări de ridicare şi coborâre în cavitatea bucală, antrenând şi palatul. Pe baza acestei articulări apare majoritatea consoanelor. La copiii hrăniţi artificial, organele vorbirii sunt puţin antrenate. Pentru a nu se îneca, copilul hrănit artificial trage limba spre partea posterioară a cavităţii bucale, ea devenind astfel întrucâtva inactivă (pasivă). Numai buzele se mişcă. Or, în formarea limbajului la mişcările labiale (care nu sunt suficiente) trebuie să se adauge şi cele linguale (care sunt mult mai importante).
Folosirea susetei sau suptul degetului sunt greşeli de educaţie care frânează evoluţia limbajului, împiedică efectuarea mişcărilor articulatorii şi deformează dinţii, maxilarele şi palatul. Aceste anomalii atrag după sine apariţia unor tulburări de limbaj.
Unii părinţi intervin la primele ţipete şi nu-i lasă pe copii să-şi exerseze aparatul fonoarticulator. Alţii, dimpotrivă, îi lasă prea mult. Nu este bine să fie exagerată această gimnastică naturală a organelor vorbirii deoarece dezorganizează respiraţia şi se produc spasme ale corzilor vocale. Strigătele copilului să fie încurajate prin mimică de bucurie.
Relaţia psihică dintre copil şi adult influenţează mult dezvoltarea limbajului. In jurul copilului trebuie să se creeze o atmosferă caldă, de bună dispoziţie, de înviorare la auzul vocii umane. Singurătatea copilului stagnează evoluţia sa psihică pentru că nu sunt antrenate organele vorbirii. Pentru însuşirea corectă a articulaţiei, copilul trebuie să stea în faţa celui care vorbeşte. Aşa se explică de ce nevăzătorii încep mai târziu să vorbească.
După vârsta de două luni se produc asocieri de sunete de genul ng , de unde şi denumirea de gângurit. Gânguritul este emisiunea vocală intermediară între sunetul articulat şi vocea umană.
Între două şi trei luni apar sunete disparate, nearticulate în cuvinte. Apar vocalele, gânguritul fiind numit şi “joc vocalic”. Gânguritul - care este universal - este cel mai melodios, mai frumos, mai colorat şi mai bogat limbaj din lume.
La această vârstă se conturează consoanele ocluzive bilabiale: m - p - b ., dar ele sunt neclare deoarece mişcările de articulare sunt încă slab coordonate. În emiterea acestor sunete mişcările implicate sunt mai uşor de imitat întrucât copilul le vede. Ele sunt legate în silabe: ba - ma - pa.
În faza sa incipientă, gânguritul se desfăşoară fără control auditiv, el fiind întâlnit deopotrivă şi la copii surzi. El este expresia stării de bine a copilului. Sunetele emise de copil se caracterizează prin anumite modulaţii, care nu sunt altceva decât o imitare a muzicalităţii vorbirii mamei. Mişcările aparatului fonoarticulator care dau naştere acestor modulaţii sunt necesare pentru dezvoltarea bazei fiziologice a vorbirii. Pentru a-i oferi copilului cât mai des posibilitatea imitării, este recomandabil ca părinţii, mai ales mama, să-i vorbească şi să-i cânte cât mai mult şi să fie tot timpul cineva în preajma sa. Această impregnare a copilului cu material verbal este cât se poate de benefică pentru el.
Copilul simte plăcere în a agita cu putere jucăriile sonore şi în a asculta muzica emisă de diferite aparate muzicale. Această “pasiune” izvorăşte atât din nevoia de a efectua mişcări cât şi din plăcerea de a asculta sunetele produse de diverse surse. În felul acesta este stimulată activitatea analizatorului auditiv pentru diferenţierea din ce în ce mai fină a sunetelor.
Copilul gângureşte singur minute în şir, ascultându-şi propria-i voce. El manifestă o anumită plăcere, dată, pe de o parte, de mişcările aparatului fonoarticulator, şi, pe de altă parte, de senzaţia auditivă rezultată din componenţa sonoră a reacţiilor sale verbale.
Cu cât copilul este mai retardat motor cu atât este mai frecvent scâncetul şi nu gânguritul. Antrenamentul motric al vorbirii stă pe primul plan şi se realizează în perioade de bună dispoziţie. Sunt necesare mişcările elementare ale buzelor, ale limbii, ale mandibulei, ale palatului dur şi moale, mişcări care vor sta la baza vorbirii coarticulate.

2. Etapa 3-6 luni
Copilul prezintă o mimică adecvată în timpul gânguritului. Face diferenţierea între o vorbire afectuoasă şi una dojenitoare. Imită sunete şi răspunde la pronunţarea adultului.
Spre luna a 6-a locul gânguritului este luat de lalalizare, adică de vorbirea silabisită, ecolalică, în care silaba se pronunţă în serie: pa-pa-pa; ba-ba-ba; ma-ma-ma.
Acum apar primele silabe bine articulate. Copilul repetă cu plăcere două silabe legate între ele printr-o pauză: ma-ma . Sunetele sunt bine conturate, bine articulate şi nu prezintă dificultăţi sub raport motric. Se disting sunete noi: dentalele t-d-n- şi laterala l, alături de care se perfecţionează achiziţiile articulatorii din perioada precedentă: p-b-m şi vocalele. Aceasta este perioada în care se perfecţionează mişcările aparatului fonoarticulator şi se dezvoltă capacitatea auditivă a copilului.
Începutul lalalizării corespunde etapei în care copilul încearcă să păşească, dacă este susţinut de subsiori. Este perioada în care copilul poate prinde şi mânui obiectele. Mişcările generale ale copilului ajut2 la dezvoltarea vorbirii.

3. Etapa 6-9 luni
Este etapa în care jocurile sunt pline de melodii primare. Pentru a atrage atenţia adultului, copilul cântă sau plânge puternic. În luna a 7-a apare vorbirea melodică şi gestuală. Copilul are variaţii tonale în lalalizare, percepe prozodia limbii, melodia vorbirii adulte şi o imită. Caracteristic acestei etape este faptul că el nu înţelege semnificaţia celor exprimate. Silabele spuse de copil sunt însoţite de gesturi fără sens. Se recomandă crearea unor cât mai variate situaţii în care copilul să aibă posibilitatea de a imita şi repeta cât mai multe silabe. Trecerea spre cuvânt reprezintă un important salt înainte, care - la aceasta vârstă - încă nu-i posibil.
În luna a 8-a copilul este în stare să-l imite pe adult, dar numai în domeniul în care s-a exersat jocul său vocalic. El spune întotdeauna dublu silabele învăţate: pa-pa, ba-ba etc.
După luna a 9-a copilul îi însuşeşte semnificaţia celor spuse. El asociază cuvintele cu semnificaţia lucrurilor din apropierea lui. Este de dorit ca atunci când adultul denumeşte un obiect oarecare să-l şi prezinte copilului sau măcar imaginea acestuia. Denumirea lucrurilor trebuie să se facă în cuvinte simple, de două silabe (dacă-i posibil). Ulterior, copilul va reuşi să unească silabele în cuvinte.
Aceasta este etapa în care copilul imită pronunţia multor consoane şi pronunţă singur consoane noi, cum sunt constrictivele labiodentale f-v , ocluzivele velare c-g, constrictiva velară h.
Ordinea de apariţie a sunetelor în ontogeneză reflectă scara dificultăţilor de pronunţie, lucru deosebit de important în logopedie, deoarece terapia vorbirii trebuie să respecte ontogeneza vorbirii.

4. Etapa 9-12 luni
Copilul “vorbeşte” vocalizând cu jucăriile. Are o expresie vocală în faţa linguriţei sau a paharului sau când se priveşte în oglindă. Acum utilizează sunete sau silabe pronunţate special pentru apel.
La sfârşitul primului an de viaţă, copilul dobândeşte mobilitatea aparatului fonoarticulator. Numai după acest pas mare, care sta la baza conturării limbajului, copilul este în stare de coarticulări in cuvinte.
La vârsta de un an copilul înregistrează succese importante în dezvoltarea generală. Acum începe să meargă independent.

5. Etapa 12-18 luni
Primele cuvinte apar la copil în al doilea său an de viaţă. El poate articula acum doar acele cuvinte ale căror componente au fost exersate în perioada vocalică.
Primele cuvinte apar pe la un an şi patru luni şi sunt bisilabice. În jocul de imitaţie cu părinţii, copilul şi îmbogăţeşte mereu fondul de material verbal. Mama spune primele cuvinte, copilul o imită ajungând treptat să-şi formeze anumite stereotipii. Limbajul se dezvoltă după legile specifice etapei de dezvoltare. Primele cuvinte nu au o semnificaţie diferenţiată, ele denumind mai multe lucruri. Imaginile sau jucăriile sunt denumite prin onomatopee. Un efect defavorabil îl au unele diminutive şi anume acelea care au o formă mai greoaie şi mai lungă decât fonemele de bază ale cuvântului. Copilul trebuie să audă de mai multe ori cuvântul pentru a-l putea pronunţa corect. El nu trebuie obligat să pronunţe mecanic cuvinte pentru care nu este pregătit acustico-motric.
O mare importanţă o au, în această perioadă, intonaţiile melodice, cântecele de leagăn. La fete - care, de regulă, vorbesc mai de timpuriu - latura melodică se exersează mai repede.
În perioada antepreşcolară au loc o seamă de schimbări în viaţa psihică şi fizică a copilului. Menţionăm mai jos câteva: scoarţa cerebrală se măreşte de cca 7 ori; până la vârsta de 2 ani copilul îşi însuşeşte de la 3 la 20 de cuvinte, majoritatea fiind substantive, verbe, adjective, urmate de cuvinte de legătură. Acum utilizează cuvintele cu sens de propoziţie. Construcţia propoziţiilor pare uşor agramată. Tot imitaţia sta pe prim plan şi acum. De ex: “Vrei să-ţi dau o jucărie?”, spune mama. Deci mama este aceea care a formulat deja propoziţia pentru copil îndemnându-l s-o imite.
În faza iniţială propoziţia are un stil telegrafic. Lipsesc din ea cuvintele de legătură. În schimb, propoziţia este însoţită de mimică şi gest. Paralel se pot pronunţa şi diftongi. Copilului nu-i sunt încă accesibile, deocamdată, consoanele duble, pe care nu le poate pronunţa.

6. Etapa 18-24 luni
Pronunţă până la 20-30 de cuvinte. Apar primele propoziţii cu cuvinte de legătură. Utilizează în conversaţie cu precădere propoziţia. Poate repeta cuvinte formate din 2-5 silabe. poate denumi cea mai mare parte dintre obiectele din familie. Cunoaşte formule de politeţe şi le foloseşte. Cunoaşte denumirea părţilor corpului şi ale feţei. Recunoaşte imaginile dintr-o carte.

7. Etapa 24-36 luni
Între doi şi trei ani apar ultimele grupe de consoane: siflantele (s-z), şuierătoarele (ş-j), africatele (c-g) şi vibranta r.
Se argumentează structura gramaticală a limbii vorbite. Poate repeta 2-4 cuvinte, prin memorare. Foloseşte propoziţii din 3-4 cuvinte. Foloseşte pronumele personal în mod curent.

Tabelul nr.1. Etapele dezvoltării limbajului

Vârsta Comportamentul verbal Emisiuni sonore
1 lună Ţipete - scâncete Sunete nesemnificative
3 luni Gânguritul ng ; m-p-b
6 luni Lalalizarea ma-ma-ma; t-d-n-l
9 luni Apare semnificaţia verbală f-v; c-g-h
12 luni Mobilitatea aparatului fonoarticulator
16 luni Primele cuvinte sunt bisilabice; cca 20 de cuvinte
18 luni Primele propoziţii stil telegrafic